Transalpina (septembrie 2012)

• • Măi este super tare, Cred ca o sa fie super ofticat Clau` ca nu a mers cu noi.....
  • Ce seară de toamnă senină, poţi număra toate stelele şi mirosul de fân uscat te scote din minţi.
  Am vrut să încep aceast jurnal cu o frază care mi-a rămas întipărită in memorie, prietenul meu Marcel cu sufletu-i la pubertate încă se bucură ca un copil de priveliştea încântătoare care se aşterne în faţa nostră aidoma unui tablou feeric de toamnă.
  Destinaţia noastră... Transalpina însă din pricina unor evenimente preplanificate am pornit aventura noastră abia sâmbată dupa-amiază din Râmnicu Vâlcea.
  Echipa formată din patru persoane înarmate cu voie bună, un strop de optimism şi mai ales încăpăţânare a plecat la drum pe la orele paisprezece, cu soarele înainte, jucând vesel în parbriz, am început să digeram kilometru după kilometru urmând sa ne odihnim la poalele Transalpinei în localitatea Baia de Fier.
  Pe drum se lasă seara iar către amurg poposim în sfârşit in centrul localităţii. Gazda noastră un om de suflet care deţine pensiunea“Casa Bobo“ ne sfatuieşte să oprim la cofetaria din centru unde ne tratăm cu o prajitură, aceste dulciuri sunt preparate în casa şi au un parfum de vacanţă şi relaxare.
  Momentul s-a consumat repede şi am plecat către pensiune, drumul a durat câ
  teva minute însă priveliştea care s-a aşternut în faţa noastră este de basm, o căsuţă cochetă cu temelie din piatră de râu, aranjată cu dichis in stilul unei locuinte boiereşti de altadata cu iz de lemn şi poveşti ne primeşte îmbietoare.
  Luam camerele în primire şi ne aşezăm în curte la masă, în acest timp grătarul începe să sfârâie, pot să spun că a fost cel mai jalnic grătar făcut vreodată de mine, preparatele erau îngheţate os, hornul nu avea tiraj iar grătarul era pentru 15 persoane deci foarte mare în comparaţie cu nevoile noastre, dar în sala de mese decorată cu motive ţărăneşti lumina palidă facea ca bucatele să arate ca un festin împaratesc.
  
  
  
  Pe dinaintea geamului apare versantul muntelui pe care scrie cu litere mari “Baia de Fier”, luminile cred eu special amplasate le dă o aură aparte, ce ne îndeamnă la melancolie, iar pentru unii dintre noi la parfumul unei ere trecute, blamate dar care a sărbătorit în felul ei perioada anilor 60 – 70.
  
  
  
  Suntem în Gorj, o regiune superbă a Olteniei, comuna este întinsă pe albia răului Galbenul, fiind mărginită în partea de est de raul Olteţ.
  Denumirea comunei provine de la exploatare primitivă a minereului de fier, care era purificat cu ajutorul apei ce era dirijată în gropi mari săpate în pământ şi în care se punea minereul de fier. Pe teritoriul acestei regiuni au fost descoperite morminte ale soldaţilor romani ce păzeau drumul construit de ei la poalele munţilor Parâng, şi care ajungea la „Castrul Roman zidit”, din Targu-Jiu.
  Existenţa istorică a localităţii este atestată într-un document care datează din 8 ianuarie 1480 si este emis de voievodul Basarab cel Tânăr, domnitor al Munteniei.
  Peştera Muierii, atracţia principală a zonei, este cunoscută sub acest nume încă din feudalism, datorită faptului ca era folosită ca ascunzătoare pentru femei, batrâni şi copii in timp ce bărbaţii mergeau să lupte pentru apărarea pamânturilor strămoşeşti.
  Mulţi localnici, parcă desprinşi din fresce istorice, poartă şi astăzi portul popular al zonei, dominat de culorile alb şi negru. De asemenea pe aceste plaiuri se pastreaza în forme tradiţionale vechea ocupaţie a păstoritului, dar şi exploatarea lemnului, pomicultura si mineritul.
  Tot aici se mai găseşte şi singura mină de grafit din România, cât despre cele doua peşteri monumente naturale reprezentative ale localităţii am să vă povestesc într-o relatare specială.
  Marcel este pasionat de sport, pe care-l practică obsesiv până la epuizare şi începe o dezbatere pe tema modelării trupului, eu însa întrevăd o ocazie unică de a-mi modela sufletul, miros vântul răcoros de toamnă şi-mi amintesc ciurda de vaci cu talăngi grele din bronz întâlnită pe drumul către pensiune. Este uimitor pentru mine un orăşean sadea cum aceste vite nemânate de un păstor se întorc în ogradă de capul lor danga-langa, gospodarii le întâmpină în poartă şi astfel se încheie un ciclu atat de firesc în partea locului dar totuşi atât de fermecător pentru ochiul obişnuit cu betonul, bordurile şi huruitul roţilor de fier pe şina de tramvai care-mi împrejmuieşte casa.
  
  
  
  Privesc în jar şi mă gândesc la transhumanţa turmelor de oi, această zonă păstrează farmecul satelor româneşti, aici timpul s-a oprit şi ne îndeamnă să facem la fel, să încercăm să ne oprim din goana nesfârşită a ocupaţiei zilnice şi ne îmbie să căscăm ochii larg şi să îmbrăţişăm cu sufletul nostru obosit şi prăfuit, simplitatea dusă până la infinit, feeria muntelui şi tradiţiile demult uitate în negura timpului.
  Nu întâmplător vă aduc aminte de transhumanţa fiindca aici se regăseşte un strop din entitatea noastră de Daci, aici descoperim chintesenţa acestui popor care a ştiut să fie aprig în luptă şi duios în doine şi vreau să aduc aici referire la Columna lui Traian care arată ca 60% din legiunile Imperiului Roman au fost mobilizate pentru a învinge poporul “Cel mai viteaz şi mai harnic ” dintre Traci şi nu întâmplător pe aceste meleaguri s-a născut Brâncuşi care a imortalizat esenta poporului nostru, dragostea, prin Poarta sărutului, respectul si înţelepciunea, prin Masa tăcerii, puritatea sufletească şi biruinţa, prin Coloana infinitului care în opinia mea evocă un trecut zbuciumat presărat cu cazne şi multe razboie dar în ciuda lor viitorul se înalţă glorios către infinit.
  
  
  Spun, că nu întâmplător aduc în discuţie balada naţională a poporului nostru fiindcă aici in Baia de Fier în luna septembrie, duminica a treia a a acestei luni marchează întorsul oilor din munte, Gorjul răsună de cântecele tradiţionale, se umple de culoare şi de parfum de petrecere; aidoma Coloanei infinitului păstorii noştrii tot mai apăsaţi de vicisititudinile istoriei păstrează cu încăpăţânare cel mai vechi obicei, păstoritul, şi ca în fiecare an şi acum vin să ne vestească toamna, acest anotimp dedicat recoltei, vinului, bucuriei, această sărbătoare a harniciei căci acum se vede rodul muncii de peste an a ţăranului.
  Aceste obiceiuri datează de pe vremea cand neamul nostru era un exemplu pentru cele mai mari civilizaţii europene.
  Dacă este să ne amintim de Cioran care spunea că de-a lungul istoriei nu am fost altceva decât un popor de păstori şi că singura noastră capodoperă populară nu a fost alta decât "Mioriţa"” atunci în mod cert putem să înţelegem de ce plecatul si întorsul oilor este sărbătorit în satul românesc, vatra culturii si esenţa poporului Român.
  
  
  Atemporalitatea în care trăiesc aceşti oameni se datorează si faptului că nu trăiesc după reguli prestabilite după convenţii matematice, calendarul intrând greu in tradiţiile poporului nostru, ei traiesc după semnele cerului, după glasul demult uitat de către Europa occidentala, al naturii; anotimpurile joacă un rol semnificativ în tradiţiile noastre aceşti păstori simpli care înving stihiile naturii pentru a duce turmele la iarba cea mai curata, la apa cea mai cristalină şi la LIBERTATE şi în ciuda caznelor mai au puterea să doineasca din fluier ca să liniştească mioarele, să creeze capodopere populare de care apusul se mira holbandu-şi ochii împaienjeniţi de goana după aur neînţelegând puritatea creaţiei lor.
  Asa s-au născut doinele, haulitele jocurile şi portul naţional, aşa s-a făurit Romania.
  
  
  Cu aceste gânduri am reusit către dimineaţă să adorm lângă cea pe care o socotesc iubirea mea.
  Dimineaţa ne trezim cu chef nebun de...cafea şi constatăm cu consternare că am uitat să cumpărăm zahăr.... primul gând a fost să ne uităm pe fereastră, doar toată săptămâna a plouat, deşi sâmbătă a fost o vreme superbă aveam o strângere de inimă ca nu carecumva vreun nor călător insensibil la baladele noastre populare să ne strice vacanţa.
  
  
  • Şi ce mă, spun către Marcel şi daca pluă ce... şi se aşterne linistea,
  • Poate să şi ningă eu tot mă sui, şi mergem pana în Sebes.
  
  
  Am sorbit ceaşca de cafea amară, am mâncat puţin, am mulţumit pentru ospitalitate şi am plecat către Rânca.
  
  
  Peisajele sunt mirifice, spectacolul naturii este la înalţime, bineinţeles că aşa cum stă bine unui călător neaoş ignorăm semnele cu “drum închis circulaţiei publice” afişate de autorităţi în cursul săptamânii când sus, pe creste s-a aşternut prima nea a anului 2012.
  Se pare că nu suntem singurii, la tot pasul întâlnim maşini de prin toate părţile ţării, tineri ca şi noi animaţi de spiritul aventurii, oameni trecuţi de prima tinereţe care vin să se regăsească, şi mai ales oameni vârstnici care după accent presupun ca s-au întors după mulţi ani petrecuţi în diasporă încercând sa-şi reîmbrăţişeze originile, să facă pace cu trecutul lor zbuciumat.
  Incepe urcuşul, şi poposim pe un platou care se află la câţiva zeci de metri de şoseaua asfaltată, de aici priveliştea te îmbată, putem observa dealurile Gorjului, străjerii Parângului care-i veghează falnic cu fruntea-i rece din piatră.
  
  
  
  
  
  
  Următoarea oprire a fost lânga releu, ca să ajungeţi aici, trebuie să vă abateţi de la drumul asfaltat către dreapta pe un drum pietruit, priveliştea este ameţitoare la propriu.
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  Drumul şerpuieşte printre munţii care-şi etalează fără cumpăt bijuteriile... ce ştiu ei, nu au simţit pericolul, nu au să afle povestea Făgaraşului decat poate când o să fie prea târziu. Incerc să le-o şoptesc, oare mă aud? oare-mi vor înţelege zbuciumul?
  Ne primesc aşa cum stă bine românului, cu ospitalitate dar vai oaspeţii sunt aici pentru a uita pungile de plastic, dozele golite din aluminiu, ca să are cu roţile lor poienile străbătute în trecut numai de ciute.
  De ce amintesc de Făgăraş? fiindca mai nou întreprinzătorii privatizaţi, în excesul lor de zel au demarat construcţiile de micro hidrocentrale, captând pârâiaşele prin conducte de plastic, distrugând echilibrul naturii, însetând caprele negre, stăpânele de drept ale acestor acareturi, călcând în furia lor peste orice limită a bunului simţ, mergând până la distrugerea cascadei Capra.
  Mă scald în acest ocean de linişte, de verde, de arămiu, de ozon şi oxigen şi mă întreb dacă si fetiţa mea, acum prea mica pentru a ne însoţii, va avea şansa să vadă aceste peisaje nealterate de călatori şi privatizaţi.
  
  
  
  
  
  Urcuşul devine din ce în ce mai abrubt, viteza de deplasare se micşorează considerabil, ajungem la o oază care păstrează marturia zăpezii de peste săptamână, sâc! am făcut primul bulgare, ne oprim să ne jucăm şi să admirăm peisajul.
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  Intâlnim turmele pe drum, care coboară din munte, vedem stânile părăsite pentru a fi lăsate să înfrunte singure iarna cu viscolele ei năprasnice din Parâng, cu adevarat vă mărturisesc că Transalpina este un colţ de rai, este oglinda pură a naturii, este o capodoperă desavârşită, zidită de Dumnezeu şi care nu uită să ne reamintească la fiecare pas cât de mici suntem si cât de nevolnici în încercările noastre prosteşti de a călca pe urmele Creatorului nostru.
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  Am să vă prezint acum în imagini câteva podoabe ale naturii din Parâng, sper să le îndragiţi la fel cum le iubesc eu.
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  Transalpina îşi are originile departe în negura istoriei, acest drum fiind cunoscut şi datat în istorie cu denumirea de “Coridorul IV strategic roman” folosit de legiunile lui Traian în timpul razboaielor Daco-Romane.
  Drumul nu a fost asfaltat niciodată pana acum doi ani cand a început un proiect de anvergură pentru amenajarea lui deşi apare pe hărţile rutiere ale României ca drum national. Transalpina în ordine cronologică s-a mai numit“Poteca Dracului” fiind străbatută de ciobanii din Marginimea Sibiului deci Transilvania, pentru a mâna turmele pe păşunile Parângului către Oltenia, aceşti ciobani erau denumiti “Ungureni”.
  În perioada întunecată a ocupării Transilvaniei de către unguri, s-au desoperit documente care relatează că pentru a-şi păstra religia şi obiceiurile strămoşeşti, mai multe familii în frunte cu preotul satului Jina de lângă Sibiu au parasit Transilvania urmand Poteca Dracului către Oltenia spre a scăpa de prigoană, refuzând să adopte religia catolică.
  S-au stabilitîin localitatea Corbii de Piatra din actualul judet Argeş.
  În primavara anului 1938 drumul modernizat din ordinul majestăţii sale Carol al doilea, a fost inaugurat la Poiana Sibiului şi rebotezat “Drumul Regelui”.
  În timpul celui de-al doilea război mondial, drumul a fost modernizat de către armata germană în scop evident strategic, fiind folosit de trupe pentru a patrunde din Transilvania in Oltenia.
  Aceasta şosea este cea mai înalta din Romania, altitudinea maxima fiind atinsă în Pasul Urdele 2145 m.
  Râul Sebeş care ne intâmpină pe Transalpina alături de Lotru si Lotriţa, a fost denumit şi de Mihail Sadoveanu ca Frumoasa, de unde denumirea “Valea frumoasa” care ne întâmpină astazi la intrarea in Sebeş.
  Intervenţia brutală a omului prin intermediul tehnologiei se poate vedea astăzi, fiind reprezentată de patru hidrocentrale şi trei lacuri de acumulare înşirate de-a lungul celor trei râuri.
  Mai multe informatii despre aceste ape frumoase si o legendă interesantă găsiţi aici :
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  Spre amurg am oprit la “Popasul Regelui”, este un restaurant cu terasă unde am ospătat si am discutat frumuseţile descoperite pe parcursul excursiei.
  Terasa este superbă şi are o vedere mirifică, mâncarea a fost foarte bună iar preţurile neasteptat de accesibile, aşa că dacă vizitaţi zona intraţi cu încredere, pe terasă am primit vizita unui micuţ prieten care fiind emotiv a fugit exact când am trecut aparatul foto pe funcţia macro.
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  La iesire de pe Transalpina drumul ne întâmpină cu o poartă pitoreasca scluptată în lemn care poartă mesajul “Drum bun binecuvantat”.
  
  
  
  Dacă o să ajungeţi în Sebeş vă recomand sa vizitaţi Râpa Roşie, o alta minune a naturii, drumul este scurt aveti cam 6 kilometri din centrul oraşului.
  Pe seară am poposit in Piaţa Mare din Sibiu unde am băut o cafea si am ascultat câteva minute muzică medievala la Book Fest.
  
  
  
  Acestea fiind spuse, aventura noastră s-a terminat Luni, pe la orele unu dimineaţa când am ajuns acasă în cetatea lui Bucur.
  
  
  Surse de documentare:
  
  
  • www.plecatdeacasa.net
  • http://www.transalpina.biz/
  • Jurnalul National